A Window of Hope


CHOKRI OMRI
(TUNISIA)

One cannot but try to wonder: 'was it my grandfather who got up at four in the icy morning to lead the sluice of water into the garden?' This is the question that remains to be asked and to which my answer will be part of the question our posterity will undoubtedly put. One ought never to blame our ancestors. On the contrary, one should rather admonish himself for wanting to be something similar to them. It is accordingly essential to us to open our eyes to the fact that we have to start anew without fear or submission.

It is now our turn to learn how to stand upon our own feet without being shown how to live or what to feel or not to feel. This earth belongs to us. It belongs to us and I do not think that it will do and be availed to simply wait and see whether things are going to happen or not. Whoever wants to fight for his freedom must start out at once by setting himself free from all the chains and shackles he comes into close contact with. Let us make sure we
do not end up becoming slaves of the past. We are going to be free and then build up for the future for it is the only window of hope that is elaborately set before us as a way out of oblivion. It is, I must say, the struggle of life against death. It is the struggle of memory against forgetting. It is the struggle of truth against illusion


O FEREASTRĂ A SPERANŢEI

Unii nu pot face altceva decât să se întrebe: era cumva bunicul meu cel care se trezea la patru în dimineaţa de gheaţă pentru a îndrepta şiroiul de apă în grădină? Aceasta este întrebarea ce rămâne a fi adresată şi la care răspunsul meu va fi parte din întrebarea pe care urmaşii noştri o vor pune fără îndoială. Nu ar trebui să dăm niciodată vina pe strămoşii noştri. Dimpotrivă, ar trebui să ne punem în gardă pentru a dori să fim ceva similar cu ei. Este, prin urmare, esenţial pentru noi să deschidem ochii la faptul că trebuie să o luăm de la început fără teamă sau supunere.

Acum este rândul nostru să învăţăm cum să stăm pe propriile noastre picioare fără să ni se arate cum să trăim sau ce să simţim sau ce să nu simţim. Pământul acesta ne aparţine nouă. Ne aparţine şi nu cred că va fi folosit pur şi simplu doar pentru a aştepta şi a vedea dacă lucrurile se vor întâmpla sau nu. Oricine vrea să lupte pentru libertatea sa trebuie să înceapă imediat prin propria-i eliberare din toate lanţurile şi cătuşele cu care intră în strânsă legătură. Să ne asigurăm că nu vom deveni sclavi ai trecutului. Vom fi liberi şi apoi vom construi pentru viitor deoarece este singura fereastră a speranţei care este minuţios aşezată înaintea noastră ca o ieşire din uitare. Este, trebuie să spun, lupta vieţii împotriva morţii. Este lupta memoriei împotriva uitării. Este lupta adevărului împotriva iluziei.

Traducere de Alexandra Diana Mircea
Universitatea din Iaşi